In Romania se face vin – destul de mult și chiar bun

Avem atatea lucruri bune pe care sa le comunicam: facem vin aproape peste tot in Romania, avem cateva soiuri locale destul de valoroase, am demonstrat de atatea ori ca stim sa vinificam in fel si chip soiurile internationale, iar cu unele vinuri putem face orice degustare comparativa cu monstri sacri de pe piata internationala.

Majoritatea cramelor au tehnologii moderne si calitatea vinurilor nu ne va dezamagi; oferta generala este in trend international, avem majoritatea stilurilor comune de vinuri linistite sau spumante, indiferent de culoare (de la seci la vinuri licoroase, proaspete ori maturate in butoaie, uneori invechite in sticla); in fiecare oras vom gasi vinurile a cel putin 50 de crame romanesti, insa destul de rar o oferta ce include doar producatori locali;  daca sapam bine ori sunam un prieten bine informat, gasim vinuri cu un excelent raport calitate / pret / notorietate / recunoastere sociala, de la nivelul de baza si pana la superpremium; cu voia dumneavoastra, ultima informatie de pe lista: suntem unul dintre principalii producatori europeni de vin.  

Aparent, nu avem nimic extraordinar sau diferit fata de alte tari. La prima vedere, producem vinuri corecte, din vii de multe ori foarte tinere – si nu avem, in general, mai mult de 20 de recolte de pe aceeasi plantatie. Cu toate acestea, am putea sa privim si cu alti ochi ceea ce se intampla in acest sector. Pasiunea, daruirea, capacitatea de a risca, de multe ori de neinteles, au facut ca viticultura si vinificatia din Romania sa fie altfel. Oamenii din acest domeniu sunt principala resursa care ne-a permis ca in mai putin de doua decenii sa ne reinventam, iar de la un sistem majoritar etatist sa ajungem la sute de plantatii si crame private. Chiar daca s-au facut nenumarate greseli, iar “perseverare diabolicum“, entuziasmul nu ne-a pierit. Capacitatea de creatie si de inovatie a unora amestecata cu inepuizabila dorinta de improvizatie sau lipsa de viziune a altora au creat o imagine eclectica a vinului romanesc.

Vinuri corecte, bine lucrate, cu tipicitate de soi si stiluri bine conturate, se gasesc pe rafturi alaturi de sticle ce au ca principala calitate pretul foarte mare al ambalajului.

Pentru orice consumator, indiferent daca este roman sau strain, este destul de greu sa faca o alegere clara si logica doar privind o lista de vinuri sau scanand peretele de etichete dintr-un raion specializat. Pe de alta parte, modul de asezare al vinurilor pe raft sau in menu, in functie de zona viticola de origine, este comuna tuturor capitalelor lumii. Marele dezavantaj autohton este lipsa de notorietate. Un roman are deja o idee despre ce ar alege cand vede pe lista Bordeaux, Bourgogne, Champagne, Provence, Cote du Rhone sau Piemont, Toscana, Prosecco, Alto Adige, Puglia. Hai sa ne punem si in pielea unui strain care citeste Dealu Mare, Tarnave, Cotnari, Mehedinti, Dragasani. Complicat, nu? Daca structura listei de vinuri e asemanatoare cu a celor similare din alte capitale, continutul este foarte diferit. Daca in Bucuresti vizitezi 3-4 restaurante te reintalnesti cu vreo cateva vinuri in menu. Acest lucru este extrem de greu, chiar imposibil, in alte capitale. Pe scurt, oferta este inca limitata, iar capacitatea restaurantelor, magazinelor sau a distribuitorilor de a paria pe “anonimi“, bazandu-se doar pe expertiza si nu pe notorietate ori beneficii colaterale, e foarte mica. 

De aproape doua decenii predau, printre altele, un curs de boli si defecte ale vinurilor. Au fost ani in care strangeam materialul didactic doar din probele trimise la degustare intr-o saptamana. Astazi, trebuie sa le caut cu lunile sau sa le creez in laborator. Concluzia: majoritatea vinurilor romanesti sunt cel putin corecte, perfect fidele trendului tehnologic international. Programele europene si potenta investitionala au democratizat accesul la echipamente atat in podgorii cat si in crame. Ce e mai greu de realizat inseamna tipicitate, adaptarea la caracteristicile zonei si a soiului, scoaterea in evidenta a unor specificitati locale, constanta in calitate, crearea de gusturi noi. Pe scurt, terroir si personalitatea unui producator sau brand. Aici cred ca mai avem serios de lucrat, sunt relativ putini producatori romani care au resit sa-si creeze, in mod coerent, o identitate senzoriala asociata unui portofoliu distinct.

As face o paranteza: australianul Yellow Tail (peste 130 de milioane de sticle anual) ori chilianul Vina Maipo (peste 30 de milioane de sticle) sunt excelente exemple de marketing industrializat. In acelasi timp, Grange si Almaviva sunt cateva dintre raspunsurile emisferei sudice la intrebarea: “Ce e mai important pentru un vin superpremium – terroir-ul sau brandul?”. Asta ne arata ca si in zone ce au inceput prin a face mult, ieftin si bun s-a ajuns la vinuri de exceptie.

E absolut normal ca pentru majoritatea vinurilor din raft sa te astepti la minim “corect, expresiv, caracteristic soiului“, iar producatorii romani sa urmeze acest trend. Atat Ungaria cat si Georgia fac si acest lucru pentru o anumita categorie de vin. Ce au ei in plus, iar la noi e mai putin vizibil, este reinventarea lor ca natiuni producatoare de vin. Georgienii defileaza cu zecile de soiuri autohtone cu nume greu de pronuntat si cu macerarea indelungata in qvevri, ungurii au scos in evidenta ca in Tokaj exista Furmint sec maturat iar Cabernetul franc a fost “adoptat“ ca soi rosu stindard national. Noi ne laudam cu Feteasca Neagra, despre a carei tipicitate inca mai discutam iar clonele inca le studiem. In plus, nici nu prea am plantat asa de multa (circa 4% din total suprafata). Am ignorat complet Babeasca Neagra pana ce a fost “adoptata“ de moldoveni (bravo lor!) sub numele de Rara Neagra. In ceea ce priveste soiurile albe autohtone, in afara catorva exceptii, am imbratisat stilul industrial.

Pe scurt, putem sa facem vin corect si baubil, dar nu atat de mult sau de eficient ca in emisfera sudica. Avem soiuri nationale interesante, dar nu ne stresam indeajuns sa le intelegem si sa le scoatem cum trebuie la lumina rampei, asa cum fac altii. Se intampla lucruri bune in viile si cramele romanesti, avem vinuri de exceptie si chiar businessuri de succes, dar intr-un mod individualist, fara o strategie generala ori o idee de marketing national. Ar fi nevoie de o actiune sinergica a faptelor, ideilor, conceptelor pentru a stabili un brand de tara. (Text preluat de pe Vinul.ro - Liviu Grigorica)


Postare mai veche Postare mai nouă